Copila, mori!
Imi sterg ultima lacrima, imi inghit ultima picatura de vin alb, imi sting tigara , imi pun hainute colorate si ies afara. Trebuie sa ies. Sa infrunt infernul acesta numit ”lume”
Am avut o saptamana groaznica. Certuri, complicatii.
6 barbati , eu si prietena mea. Droguri. Sex. Din nou droguri. Nopti pierdute. Zile cu dureri de cap si nervi. Mesaje de dragoste de la un anumit x. Alte mesaje. Alte nopti.
Cearta cu amantul care-mi vorbeste in ultimul timp pe un ton superior. Mesaje de la printul disparut cu 2 luni in urma. Telefoane de la iluzia mea , care insista sa ne vedem. Sa ne vedem? Dupa ce in prima si ultima noapte cu el, m-a facut sa ma simt precum presul pe care-l pui la usa si te stergi pe picioare?
Un haos total.Un abis al durerii si deznadejdii. Un cerc vicios din care as da oricat sa ies. Amintiri, clipe de vis , iar la doua secunde distanta , clipe de cosmar.
Si cat de bine era. Cata ordine aveam in viata, in suflet, in minte. As da ani buni pentru o dimineata ca aia… Cand nu conta ca ma dureau picioarele si trupul dupa o noapte de dans, in care ma desfatam cu priviri invidioase, cand intram pe usa la 4 dimineata si in cale ma astepta pisica somnoroasa si tematoare, cand patul desi mi-era rece si-avea doar miros de curva si parfum scump, reusea sa ma faca sa fiu cea mai fericita fiinta. Chiar si asa… fara nimeni . Fara nimic. Si atunci , in diminetile alea…. desi stiam cat de singura sunt pe lumea asta, zambetul imi facea in ciuda si nu disparea de pe fata.
Dar azi…
Oricat de colorat m-as imbraca, oricat de mult as incerca sa-mi rescriu si sa-mi retraiesc zilele alea, nu pot. Privesc in jur si ma dezgust de fericirea cu care oamenii intampina primavara. Flori, imbratisari, zambete. Jur ca nu am nevoie de ele…. dar undeva in strafundul sufletui de curva, zace inca , acea copila care s-ar bucura oricand de simplitatea unui gest de afectiune.
Si nu e bine. Copila, mori! Curvo, ramai!
”sa nu te-ncrezi in mine”
