Diavol si Razbunare.

Si daca vreau sa ma razbun, nu cumva-mi tin ranile deschise? Nu cumva ma scald in aceleasi dureri care-mi sfasie valul de matase fina , in care-mi tes iluzii si sperante, de pe ochi? Nu cumva, raman aceeasi? aceeasi curva care se arunca disperata in bratele lungi si amagitoare ale unui fals destin, ale unor false iubiri, ale unui fals traseu pe care si l-a proiectat din timp, crezand ca urmandu-l va fi bine?
Oamenii sufera. Toti. Si nu exista om, a carui suflet sa poarte cel putin amprenta unei dureri. Mai devreme sau mai tarziu, plangem, uram, detestam, scuipam peste ceea ce candva am iubit. Si e un lucru oribil . Sa vezi cum pe barbatul pe care l’ai iubit, acum nu il mai suporti. Nu il mai vrei, nu iti mai trebuie; sa te trezesti dimineata fara sa ai in gand pe cineva, sa traiesti cu visul neimplinit si transformat in regrete… Ah, visul! Acel vis care te tinea treaza nopti intregi, care te facea sa vrei sa iti bata inima nebuneste si repede, care te facea sa zambesti de fiecare data cand norii aduceau ploi reci in suflet…
Oamenii sufera. Fiecare in tacere, in sine, in propria inima si in propria-i minte scufundata printre sentimente demonice.Si cred ca in fiecare din noi, se afla o samanta de diavol. O samanta care infloreste cu fiecare picatura de venin, cu fiecare secunda de durere… si ajungem sa crestem in noi, raul pur, curat, neatins. Ne trezim straini si rai , ne uram propriile persoane nestiind de ce , ne blestemam iubirile, ne plangem placerile si zambetele, ne ingropam sufletele intr-un cimitir al lacrimilor amare…
Si vreau sa ma razbun, pentru ca diavolul din mine a crescut mare… . Dar neputina ma-mpinge sa raman aceeasi curva, aceeasi eu , demna de mila si buna de dispret. Nu mai simt. Nu mai iubesc. A venit ziua in care, numele lui sa nu-mi dea niciun fior, sa ma lase rece si nepasatoare, ca si cum, eu nu as fi un om, ci o stanca.
”sa nu te-ncrezi in mine”