Disperare.

Cel mai teama, mi-e atunci cand nu mai am curaj. Cand simt ca totul e gresit, chiar daca nu fac nimic. Cand vad ca uneori, a face tot ce e posibil, e mai rau decat sa ramai pe loc, in stare de veghe.
E greu de acceptat disperarea ce ma ridica din pat la patru dimineata si ma-mpinge sa sun, pe indiferent cine.
Si ma trezesc brusc, in partea stanga, cu el in partea dreapta, in fata unui drum strain.

Nu-i vorbesc. il rog doar sa taca , sa-mi dea cheile si sa-nteleaga. Macar acum. Acum cand e atata liniste si-atata durere. Si calc acceleratia pana la podea, grabindu-ma spre rasaritul unei noi zile intunecate.

Ce iad am in suflet! Cator demoni le-am dat aripi! Cati ingeri am lasat sa cada in infernul mintii mele nebune!
Si ma trezesc din vis, desi nu am inchis ochii. Ajung in fata blocului, ii inapoiez cheile si-l rog sa uite ca m-a vazut atat de slaba. Atat de abatuta. Atat de pustiita.

”sa nu te-ncrezi in mine”