Mi-e dor sa plang? hmm….

…pe cuvant de onoare ca mi-e dor sa jelesc. Sa imi iau pijamalele largi pe mine, sa imi bag capul in perna aproape uda de lacrimile varsate in nestire, sa aprind nenorocita de tigara si sa sorb cu dusmanie si tristete din paharul cu coniac.

Mi-e dor sa ma chinui in propria-mi piele fina, sa imi privesc ochii cum se scalda in marea de nedumeriri si intrebari , sa ma sufoc in camera de un rosu stins, langa veioza roz care emana o lumina calda si prietenoasa.

Dar, nu-mi iese. Nu pot. Nu am motive. Nu reusesc sa ma incrunt sau sa fiu trista, cand viata asta e atat de frumoasa. Cand sunt EU propria stapana, propria sclava, propriul prieten si dusman. Cand de mine depinde fericirea si buna strarea mea, si nicicum de altii, cum credeam inainte. Cand imi dau seama ca pot si cu atingeri calde si cu saruturi dulci si cu mangaieri fierbinti, dar foarte bine supravietuiesc si fara ele. Cand pot sa privesc in sfarsit existenta ca pe ceva simplu, dar invaluit in mister; cand ziua de maine, stiu ca imi va aduce noi esecuri! Esecuri???? Noooo. Exclus. Provocari se numesc. Si nu pot decat sa zambesc cu drag si sa le depasesc cu fruntea sus si cu sufletul asta  din ce in ce mai refacut din profunda coma in care s-a aflat, tinandu-mi galerie si strigandu-mi cu putere ca POT. Ca mereu am putut si mereu am iesit din noroi… sau daca nu, am invatat sa-l accept ; Si nu e acceptarea o modalitate de a supravietui? Eu zic ca da.

Si acum, dragilor,  eu va las cu bine. Peste cateva ore, eu + doctorul = muuulte nebunii.
Fericirea… un episod trecator in marea drama a vietii. – F. M. Dostoievski
Drama vietii tale, ce fraza poarta?

”sa nu te-ncrezi in mine”