Mi-e frica

Privesc cu regret si cu durere, spre clipele in care credeam in mine. Acum…. nu mai cred. Mi-e frica sa mai cred in ceva/cineva… mi-e frica sa mai pun in joc vreun sentiment, oricat de mic. Mi-e frica sa mai simt, pentru ca singura data cand am simtit cu adevarat, am gresit. Mult si tare. Apoi, mi-am repetat greseala, ori de cate ori am incercat sa fie ”altfel”. Si ”altfel” nu a fost niciodata. M-am dezamagit. Si am dezamagit. Si la randu-mi am fost dezamagita de altii, care au fost dezamagiti si ei… Ciudata viata asta , nu? Cum ne luptam zilnic cu demoni interiori, cum vrem sa demonstram lumii ca suntem capabili de fapte mari… si da, suntem capabili de fapte mari… dar nu prea am vazut oameni capabili de sentimente mari… Ciudat. Cum vrem sa atingem apogeul, si cand reusim, parca nu suntem fericiti. Parca era mai bine acolo, jos… de unde nu puteai sa cazi atat de tare. De unde mergeai mai taras , mai in genunchi, mai pe coate, dar mergeai…
Am intalnit oameni in aparenta fericiti. Cu relatii. Cu bani. Cu masini de lux. Cu persoane la bratul lor, cu care pareau ca sunt bine… Si foarte mare mi-a fost mirarea, sa-i vad distrusi in interior. Sa vad o inima putreda, un suflet plin de praf si in spatele vietii opulente, doar cateva ruine ale trecutului…
Nu ar trebui sa luptam atat. Nici cu noi, nici cu altii. Pentru ca scopul vietii, nu e sa demonstram cine stie ce, sau sa castigam cine stie ce. Scopul vietii este altul. Nu stiu care. Si nici nu-mi pasa. Pentru ca am promis ca orice-ar fi nu o sa-mi pese.
ii las pe altii sa inventeze teorii despre viata, ii las sa dea noi sensuri existentei, si tot pe ei, ii las sa demonstreze tuturor pentru ce traiesc… Eu… eu nu vreau nimic. Imi doresc poate o lume a mea, in care sa nu am nevoie de cuvinte, de explicatii, de argumente si motive. In care totul sa se intample pur si simplu…. iar la final de drum, sa-mi adun toate gandurile, sa le transform in fluture, si sa il las sa zboare… Mereu mi-a placut gingasia si finetea aripilor, libertatea si dulceata cerului, atingerea si mangaierea vantului caldut de primavara…
Viata, este un dar. Iar daca este un dar, nu ar trebui sa fim trasi la raspundere pentru ce facem cu el, nu? Daca azi iti ofer un ursulet de plus, asa, drept cadou, maine nu te intreb unde l-ai pus, cum l-ai pus, sau de ce nu l-ai asezat in mijlocul camerei. E al tau. Vinde-l, arde-l, rupe-l. Doamne, nu ma pedepsi pentru ca darul meu, acum e darul tuturor… nu ma pedepsi ca oamenii creati de tine, si-au batut joc de viata mea… Pana la urma, esti complice . Nu tu ne-ai trasat destinele , in asa fel incat , fericirea mea, sa fie miza la jocurile de noroc ale vietii. Altfel… cum se explica faptul ca mereu pierd ceea ce iubesc mai mult?
”sa nu te-ncrezi in mine”