…asa si cu oamenii…
E ca si cum as pierde totul(din nou)… E ca si cum viata asta, pe care cu greu mi-am cladit-o, asa anevoioasa cum e ea, ar disparea intr-o fractiune de secunda. Casa mi-e deja straina; Dulapul gol ma cheama… Aerul pustiu ma sufoca in incercarea de-a ma tine cu orice pret aici…
Si cate am trait si simtit in patul asta, si in fiecare colt din casa. Cate nopti mi-au slujit si cate nopti m-au tradat… Cate clipe am plans si cate am fost fericita… Cu cata bucurie i-am calcat pragul prima oara , fiind refugiul meu pe care l-am ravnit ani de zile… Iar acum? Acum plec…
Asa si cu oamenii… Iti intra in viata cand au nevoie de tine. Cand gasesc in privirea ta un loc de veci unde sa-si ingroape durerile… Si fac orice sa-i primesti… sa ii lasi dincolo de usa pusa ca bariera… si tu, in naivitatea ta, uiti si ii lasi sa-ti intre si in suflet…
Si iti place… Si simti ca e bine. Ca golul se umple cu fiecare zi, cu fiecare vorba…
Pana cand pleaca.. Spre destinatii noi si spre alte vieti… uitand sa priveasca in urma si pasind spre incaperi mai bune, mai altfel, mai curate…
Am prins radacini aici… Si nu am fost un om inteligent. Ar fii trebuit sa raman mereu in stare de veghe si pe punct de plecare. Poate asa nu as fii simtit inimia cum se zbate sa strige ca nu vrea sa plece… Ca aici, are ceea ce ii trebuie… si liniste si calvar; si lacrimi si zambete…
Si ca aici a fost prima casa in care am tipat cat m-au tinut puterile, ba de durere, ba de fericire…Aici. Da. In casa asta cu geamuri mari de care ploaia se izbeste, compunand un refren trist
norii-s de argint si zboara departe
cerul in
noaptea-i o perdea si in fereastra mea
doar umbre care incet dispar.
cand nu esti aici e camera goala,
e timpul lenes, mult prea lung
deloc nu mi-e somn,
si-n loc sa adorm
incerc cu gandul sa te-ajung.
se-nsenineaza cerul departe,
ceata dispare rupta in fasii.
strazile-s pustii daca tu nu vii,
degeaba-ncepe, incepe o noua zi.
Nicu Alifantis – Aproape liniste
