Voi nu sunteti!

Inainte, stiam sa cer mai des Martini, langa lamaile oferite de viata. Azi , cer lamai. Azi imi place mai mult ca oricand  gustul acrisor al dozelor de ironie…Azi nu-mi mai pasa. Sunt eu, impotriva voastra si impotriva mea deseori. Nici macar chipul dusmanului, care seamana tot mai mult cu al meu nu ma mai ingrozeste cum o facea odata.
Veti spune poate, ca nu stiu ce fac sau ce zic. Va voi spune ca aveti dreptate. Am invatat, traind, simtind, iubind si la final urand printre voi, ca drumurile inseala , cararile se intersecteaza, potecile devin mlastini, iar indicatoarele se incurca deseori. Iar in lumea lui ”poate”…. ”sigur” fuge mereu.

Nu ma voi mai stradui sa (ma) explic, sau sa va explic. Ca-mi sunteti prieteni sau dusmani, piedica sau ajutor, n-am cum sa aflu. Insa, orice ati fi, orice ati face, voi fi aici. Umarul pe care va puteti pleca ochii, obiectul de sprijin cand viata doare. Va sunt prezenta intr-un prezent ce m-a uitat in lumea mea.
Departe de toti. Departe de ceea ce voi numiti ”a fi”. Oare stiti defapt ca nu sunteti? De ce? De ce zic asta, va-ntrebati pe rand, ridicand o spranceana in semn de intrebare… Nu sunteti, pt ca nu mi-ati fost aici cand am plans si nici acolo cand v-am strigat. Si totusi…fara voi, fara pumnalele ce mi le-nfigeti prinvindu-ma-n ochi si -n suflet uneori, n-as putea sa exist. N-as putea sa respir. N-as reusi sa fiu.

Va sunt sprijin. Va voi fi intotdeauna un refugiu. Un loc sa va varsati naduful, sau sa va lasati flatulatiile…Nu voi zice nimic. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa va fie teama. Va rog chiar,. fie-va frica. Fie-va scarba de cuvintele ce curg dintr-o mizerie de viata. Puneti la-ndoiala fiecare fraza, rastalmaciti-mi fiecare gand, calcati-ma in picioare fara mila… dar cu spaima… ca eu… da, ca eu sa ma pot ridica intr-o zi increzatoare , demonstrandu-va ca o viata care nu ascunde in ea o mare nebunie….valoreaza nimic. 

Cum ma vezi peste… 5 ani?
‘‘sa nu te-ncrezi in mine’‘