Ca-n vremurile bune?

Cred ca e patru dimineata. Ca-n vremurile bune?
Nu e bine. Scriu pe ascuns, din baie, stand jos, rezemata de usa.
Fulgera si tuna pe aici. M-am trezit, iar el era acolo. Langa mine. Ca-n vremurile bune. Ca-n noptile ce se sfarseau mereu cu cate un te iubesc, sau cu cate-o mangaiere cand imparteam tacerile.

Si ce era sa fac? Stiam ca o sa vina si stiam ca o sa-l primesc. Nu ma cert pentru asta. Ma cert pentru multe altele.

Stiti insa cat de greu e? Cat de sec poate fi, sa stii ca acolo, la cativa metri distanta, este barbatul pe care il iubesc, sa stiu ca am motive sa nu o mai fac, sa stiu ca trebuie sa ii spun maine dimineata ca usa si sufletul meu nu-l mai pot primi vreodata inapoi si totusi, sa ma ridic de pe gresia asta rece si sa ma pun langa el, murind de nerabdare sa ma imbratiseze pana adorm. Ca-n vremurile bune?