Dumnezeu a murit!

Sunt momente, cand simt nevoia sa cred in ceva. Simt nevoia sa stiu ca cineva, ma priveste si oricat de bine as sta acunsa intre patru pereti reci, ma vede. Femeile ca mine, de moravuri usoare, se zice ca nu au niciun Dumnezeu. Dar, daca totusi exista un El acolo sus, imi pun mereu intrebarea : cat de crud poate fi?

Cat de nemilos si rau, incat , incepand de la 9 ani, sa ma lase in mainile unui violator. A vrut sa ma pedepseasca? La 9 ani? Dar cui i-am gresit eu? Pe cine am dusmanit/mintit/lovit la varsta aceea? La a cui bunuri am poftit, ce crime am facut sa fi meritat asa ceva? Ce porunci si legi am incalcat?
Cum as putea sa ma pun in genunchi si sa ma rog cuiva care probabil a privit cu amuzament , stand confortabil cu cete ingeresti in jur, si desfatandu-se cu chinurile mele…. Sau poate… poate Dumnezeu , m-a pus miza la jocurile de noroc cu Satan, si m-a pierdut. Altfel nu-mi explic de ce fericirea mea e mereu o iluzie de-o clipa…

Cum sa mai cred, daca mie mi-e data doar otrava din lucruri, si orice intamplare, duce spre un esec? Cum  sa multumesc unui Dumnezeu care mi-a luat TOT. Cum? Cum sa ridic privirea spre albastrul cerului si sa fiu recunoscatoare pentru ca traiesc? Traiesc in genunchi… iar asta nu e trai, e un amarnic chin.

Si uneori, vreau sa cred. Vreau sa cred ca totul va avea o finalitate, ca toate durerile mi-au sapat in inima sa lase loc fericirii, ca toate lacrimile se vor transforma in zambete, ca noptile reci , vor fi doar o amintire urata a unui trecut sinistru. Dar…Dumnezeu, a murit.

Exista Dumnezeu?
”sa nu te -ncrezi in Dumnezeu”