M-am decis.

Il mint de frica sa nu-l pierd . Pe urma, de frica sa nu plang. Nu sunt frumoasa cand plang. Cand imi incrunt fruntea si nu-mi pot stapani ochii. Cand suspinele imi distorsioneaza cuvintele, iar trupul rece asteapta o imbratisare sincera si buna.
Ii vorbesc pe un ton care stiu ca nu ii place, doar sa-l alung. Sau mai bine zis sa ma alunge. Si m-a alungat . M-a alungat fara sa sa pot sa-i explic.
”Nu ne mai vedem in seara asta”
i-am trimis mesajul cu o ora in urma.
M-a sunat. Nu i-am raspuns. M-a resunat, am facut la fel. In final…
-Da?
-Multumesc. Multumesc draga mea.
-Cu placere.\
-Ce usor ti-e sa-mi zici ca nu ne mai vedem. Stau o saptamana si astept sa te vad, iar la final… ”fraiere, nu ne mai vedem”
-Dar…
-Te vezi cu altcineva?
-Hmm, parca ziceai ceva de incredere
-Incredere? Cum sa am incredere in comportamentul acesta care n-are nici cea mai mica legatura cu lumea asta. O sa-ti dai tu seama intr-o zi… dar mult prea tarziu.
-Te rog…intelege…. eu….

Si mi-a inchis. L-am sunat de cateva ori. Bine…de muuulte ori.
-Da.
-De ce esti asa?
-Sunt intr-o sedinta. Pa.

Pa. Un oftat lung mi-a tresaltat simtirea. Beau cafeaua neagra, tare, amara si ma gandesc. Chiar atat de ghinionista sa fiu? Chiar nu am minte deloc? Astept sa ma sune…. o sa ii povestesc viata mea. O sa plang. O sa stau pe urma in bratele lui si o sa ma las mangaiata. O sa il las sa ma iubeasca si o sa-i demonstrez ca poate sa aibe incredere in mine… (sau nu???? ). O sa-mi preling mainile pe pula lui si o sa-l fac cel mai fericit barbat, pentru ca STIU… stiu ca daca o spun cum trebuie va incepe sa ma ocroteasca si sa ma protejeze.

”sa nu te-ncrezi in mine”