Un nume… un trup…o viata
O noapte alba, langa niste ganduri negre.
E dureros cat de bine am invatat sa ma prefac. Cum unul e in al noualea cer, iar celalalt in infern, desi stam amandoi in aceeasi incapere, ce ne arata cat de jos am ajuns, din clipa in care am ales chiar si o tovarasie proasta , doar pentru a nu mai fi singuri.
Cum reusesc sa fac orice barbat sa se detaseze de viata lui, lasandu-l sa creada ca inceputul si sfarsitul vine odata cu el.. Cum las sa guste, sa simta, sa scanteieze la orice mica si plictisita atingere de-a mea… Iar el, barbatul, traieste cu impresia ca asta face parte din joc…din amagire…din preludiu, cand defapt….
Nu sunt sigura daca formele-mi sunt de vina pentru toate, sau daca felul indecent de-a fi. Nu stiu daca vulgaritatea gesturilor, ii fac pe toti, pe rand, sa ma doreasca mereu la fel, ba chiar mai mult, ori timiditatea din voce, cand ma vreau acida, rece, incoruptibila si inumana.
Nu inteleg nici eu, nici ei, de ce dintr toate posibilitatile acestei vieti, eu am ales exact imposibilul.
Imi rosteste numele obsesiv…
Tocmai cand mi s-a spus ca numele meu nu corespunde cu ceea ce sunt. Cu imaginea pe care am printat-o aici, pe blog.
Asa o fi. Si nu e de mirare, dat fiind faptul ca existenta mea s-a rezumat la paradoxuri si contradictii.
Ridic ziduri inalte intre mine si restul, dar cand cineva incearca sa-mi ridice bariere… le escaladez indiferent de consecinte. Impun limite oricui si le pretind reale, dar propriile limite mi le incalc ori de cate ori viata devine nedrept de banala…
Iar daca m-ati cunoaste din toate unghiurile, nu ati putea dormi nopti intregi, incercand sa raspundeti la cea mai simpla intrebare ”defapt…cine e ea?” Nu poate fi doar o curva…
Si totusi… doar asta sunt.
Dar e ciudat cum pun pe ganduri, cum fac din putin , din nimicul care ma reprezinta, atat si atat de multe. Cum ridic intrebari si cum nu ofer niciodata raspunsuri…
Cum crezi ca ma numesc?
”sa nu te-ncrezi in mine”
