Idealurile mele, viata mea
Nu am castigat vreo suma mare de bani. Nu am primit cine stie ce job extraordinar. Nu mi-a facut nimeni un cadou scump. Nu m-am indragostit. Nu am cunoscut pe nimeni care sa se apropie de idealurile mele, de viata mea. Nu mi-a zis nimeni te iubesc. NU.
Nimic din cele de mai sus, nu puteau sa ma faca fericita.
Cred ca doar mi-am invatat lectia. Dupa ani buni, azi stiu ca nu mai am ce sa pierd. Ca mi s-a luat tot, fara sa ma intrebe cineva cum e. Ca am pierdut tot ce poate pierde un om: familie, afectiune, vise, iluzii, sperante; si cu toate astea, am razbit. Si chiar daca am zis mereu ca nu mai pot, desi aveam rani la genunchi si la coate tarandu-ma, am putut. M-am ridicat, m-am bandajat, mi-am turnat inca un strop de nepasare pe rani si am mers mai departe.
Iar acum stiu ca fericirea, la fel ca dragostea, la fel ca respectul, trebuie pretinse. Trebuie stat la rand si avut rabdare. Trebuie sterse lacrimile si privit totul cu inocenta unui copil. Trebuie sa renasti ca sa poti sa traiesti cu adevarat;
Stiu, nu am viata aceea care sa cred ca e un vis. Nu am nici o familie frumoasa, pe care oricine o merita. Nu am nici un iubit care sa imi spuna ca sunt viata lui… Nu am pe nimeni si nu am nimic mai mult decat: o casa care nu e a mea, o masina pe care urmeaza sa o vand sa pot pleca la facultate, o pisica neagra, niste planuri inalte, un trecut bine tinut inchis intr-o valiza veche, si un viitor imaculat. Ce pot sa vreau mai mult de atat?
Nu e asta oare cea mai mare fericire?
Si cel mai important, am un suflet. Mai pansat, mai ranit, mai distrus, dar care e capabil de sentimente mari.
Si inchei cu versurile care mi-au tinut mereu pulsul in clipele cele mai grele…
”Infrant nu esti atunci cand sangeri
Nici ochii cand in lacrimi ti-s…
Adevaratele infrangeri
Sunt renuntarile la vis”.
