Minuni?
Cu siguranta exista si minuni, si alta cale de a trece prin viata, inafara de aceea de a fi tarat sau impins de la spate… E vorba de voina ta, ca individ, de a-ti schimba cursul viitorului… Ce usor e sa spunem cuvinte mari, fraze logice si sa dam sfaturi utile celor cu care ne impartim metri patrati din viata… Dar cand stai singur, la aceeasi masa, din aceeasi cafenea, urmarindu-i pe ceilalti si incercand sa gasesti in ei un exemplu dupa care sa te ghidezi, devine totul gri si neclar..
Cand visele nu se mai ridica si nu trec dincolo de imaginatie, cand fumul te ineaca si cu toate astea continui sa-l tragi, cand pliculetul de praf din geanta striga disperat dupa tine si te ia de maneca, inapoi, sa lupti cu inca cateva liniute trase intr-un WC public… atunci…. poti sa inchizi ochii si sa astepti o minune…
Nu mi-au placut niciodata concluziile. Nu mi-a placut niciodata sa iau pixul si foaia sa adun, sa scad, sa inmultesc, iar la final sa trag o linie. Pentru ca de fiecare data cand am facut-o, rezultatul m-a bagat intr-o depresie crunta, tratata cu barbati straini, cu lichior de caramel si cateva tigari Vogue.
In fata mea, un tata isi mituieste copilul cu o ciocolata, in speranta ca va fi cuminte… ii povesteste sotiei, care are o privire criminala indreptata spre acelasi decolteu pe care barbatul ei il devoreaza din priviri scurte, despre ratele la casa. Am trait de sute de ori momente ca astea si tare mi-e ca intr-o zi, in locul acelei femei voi fi eu… iar in locul meu alta… O alta la fel de curva, la fel de buna, la fel de speriata de concluzii…
Si cum ziceam… astept minunea.
Beau freshul de lamaie, ingandurata, privind golul dintre mine si oricare alta persoana din local. Geamul mare imi dezvaluie din nou realitatea de care ma izbesc cu 180 km/h, ori de cate ori incerc sa tin capul sus…
Suna telefonul.
Printul.
Ah, si nu am cerut o minune umana. Nu. El nu e o minune, dar de ce a sunat tocmai acum cand cerusem orice fel de semn, orice mica speranta, sansa, oportunitate. De ce el?
Nici nu ma chinui sa scot telefonul din geanta.
Suna iar si iar si iar…
–Spune.
-Asa vorbesti cu mine?
-Dar cum ar fi trebuit sa vorbesc?
-Buna iubitule, ce faci? Ma bucur sa te aud…
-Vaaai, multumesc ca imi bagi cuvinte in gura. Buna iubitule, ce faci?
-Uite, te-am sunat sa ne vedem.
-Parca trebuia sa ne vedem in weekend. Am asteptat in casa doua zile. ii zic eu, cu o voce trista
-Nu ai iesit niciunde?
-Nu. Unde sa ies? Printule, daca tu nu ai timp pt mine, mie imi ramane destul timp sa-mi traiesc viata in ritmul meu nebun, imi ramane timp de amanti oficiali si de one night standuri, imi ramane timp sa trag si sa beau, sa dansez nebuneste pe ritmuri fierbinti, sa innebunesc barbatii si sa-i fac sa-mi vrea centimetru cu centimetru trupul…
-Pai nu stiu… ziceam si eu… Auzi dragoste, ce marime porti la haine?
-De ce? Vrei sa-mi faci comanda de sicriu? si vrei sa vezi dupa marime daca incap?
-Sunt serios. Ma suna pe celelalte telefoane lumea. Nu am timp de jargoane de astea…
-oK., scuze ! hai sa fiu serioasa. ii spun marimile, numarul de la pantofi, etc…
-Te sun putin mai tarziu; Ne petrecem noapte impreuna, acolo unde am mai fost, pt ca ne-am duce acasa, dar maine dimineata tre sa fiu in oras…
-Perfect. Eu am partiale maine si-i numai bine.
Inchid, in timp ce mana mi se-ndreapta instinctiv spre pachetul de tigari.
Parca fumul nu mai e atat de innecacios si aspru, iar freshul de lamaie, cu iz de minune, e putin putin mai dulce… iar sotia cu privirea ucigasa si rece, parca a devenit brusc mai ingaduitoare, band in liniste cafeaua cu doua plicuri de zahar, pe care i le-a pus el….
Minuni. Voi credeti in ele? Ce minuneti-ai dori, ca tot suntemin preajma sarbatorilor… ?
